A fost o vreme când fugeam neobosită contra mea. Acum, când ceasul şi-a înghiţit minutele, încetinesc...
http://essequamviderimalim.wordpress.com/
duminică, 27 mai 2012
sâmbătă, 31 martie 2012
Fără credit
Știu că totul
s-a spus deja,
Dar a mai rămas timp să ne reinventăm
Azi și mâine
Azi și întotdeauna.
Minime #7
Pentru fiecare există
un timp (singurul lucru împărțit
în mod democratic, cum zicea Andrei Roșu).
Un timp să ne jucăm, un timp să uităm, un timp să învățăm, un timp să iubim, un timp să ascultăm,
un timp să luăm decizii, un timp să medităm, un timp să alegem, un timp să
râdem, să plângem, să credem. E un timp pentru toate. Marea greșeală a societății este încercarea de a adapta ritmul interior
la ceasul celorlalți. Și-atunci, risipind magia personală, orice
dorință de a putea reuși se reduce la o idee. „Aș fi putut…”
Ție unde îți este timpul?
vineri, 30 martie 2012
marți, 27 martie 2012
Minime #6
Pentru toate neputințele și promisiunile nerespectate găsim
întotdeauna scuze în exteriorul ființei noastre; când motivele
reale sunt în sinea noastră. Putem face orice, putem fi orice, putem fi
oriunde, putem fi cu oricine. Putem de toate, oricând. Totul e numai să vrem
(îndeajuns de mult încât să nu mai căutăm scuze).
miercuri, 21 martie 2012
Ludo
În ludomania hărților tale
(panfobie)
încercam să aprind țigara cu unghia
mică,
dar
degetele mi-erau așa strâmbe
și
unghiile așa roase,
încât n-am reușit sa-mi dau
seama nici măcar ce zi era.
Minime #5
Când n-am nimic mai bun decât pe mine
însămi (Montaigne), trăiesc pentru mine și mor pentru mine. Restul e doar rama clișeului fotografic.
Minime #4
De-aș cunoaște totul, mi-ar rămane atât de mult nimic
de aflat. Tot ce am aflat nu era nimic și nimic din ce nu știam putea să
fie totul, mereu.
Minime #3
Pentru femei,
dragostea e ca alegerea detergentului. Întotdeauna apar produse noi pe care am
vrea să le folosim; la casa de marcat însă ne amintim de produsul ce scoate
orice pată, de pe orice suprafață,
pe care-l avem deja acasă. Grea e decizia, nu?
sâmbătă, 17 martie 2012
miercuri, 14 martie 2012
Minime #1
Bărbatul care îi
aduce iubitei un buchet de flori și
o cutie de bomboane, spune indirect „ Nu am nimic mai bun de oferit! (și inima mea încă o țin doar pentru mine).”
[Calitatea unei
iubiri nu stă în numărul de flori și
marca bomboanelor aduse la aniversare, în frumusețea bijuteriilor sau în cuvintele măgulitoare
pe care un bărbat le adresează unei femei; de fapt, nu stă în nimic. Doar
atunci când nu i se aduce nimic și
nu i se spune nimic, femeia își
amintește de modul în care
inima celui drag e împachetată într-un servețel în geanta ei, de încercările lui de a-i picta un zâmbet sau de
momentele când simpla privire îi răspunde la toate întrebările.]
marți, 13 martie 2012
luni, 5 martie 2012
Esc
Alergăm de-a-ndoaselea
în instantanee rupte de suflu,
împiedicându-ne de variabile aletorii.
Astea sunt clipe ce nu ne (mai) folosesc –
fiecare-și zămislește o lume a lui în care alfabetul nu
începe azi.
De aici și până acolo
unde nu mai știm
e un spațiu în care nu
mai simt,
aici ochii își cântă
monocrom tăcerea;
aceeași tăcere pe
care nici măcar simțurile tale n-ar
cunoaște-o.
Nu-i așa, că de am avea mai puține clipe
am fi, poate, ceva mai fericiți?
P.S. Suntem totdeauna în căutarea eternului în altă parte decât aici; totdeauna ne îndreptăm ochii minții spre alte lucruri decât spre situația prezentă, spre aparența prezentă; sau, mai ales, suntem în așteptarea morții ca și cum n-am muri și reînvia în fiecare clipă. În fiecare clipă ni se oferă o viață nouă. Astăzi, acuma, îndată e singurul lucru ce ne stă la îndemână. (Andre Maurois)
Nu-i așa, că de am avea mai puține clipe
am fi, poate, ceva mai fericiți?
P.S. Suntem totdeauna în căutarea eternului în altă parte decât aici; totdeauna ne îndreptăm ochii minții spre alte lucruri decât spre situația prezentă, spre aparența prezentă; sau, mai ales, suntem în așteptarea morții ca și cum n-am muri și reînvia în fiecare clipă. În fiecare clipă ni se oferă o viață nouă. Astăzi, acuma, îndată e singurul lucru ce ne stă la îndemână. (Andre Maurois)
luni, 27 februarie 2012
Ipsos
Între noi se cască nebănuitul –
mă refect în tine cariatidă,
aș vrea doar să nu mai...
cioplești în mine răni nevăzute
(lasă-mă să am sufletul întreg,
deși aș putea trai doar cu o jumătate).
Suntem două specii incompatibile
a căror eternitate este diferită;
universul meu merge în sens opus.
(Restul inimii mele zace la tine-n buzunar,
oare ai să te cauți vreodată de
mine?)
duminică, 19 februarie 2012
______
Mă roade îndoiala
a mia
oară
și nu știu de ce respir (în gol).
Poate
mai ascult aceleași gânduri
de când
tot închid ochii -
în mine
crește inconștientul
și simt
presiunea
diastolică.
De ce nu taci s-auzi ce freamăt e în inima mea?
duminică, 12 februarie 2012
(-_-)
Viața nu înseamnă doar să mărim viteza. Este mai
greu să învingem pasiunile invizibile decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este
legea iubirii cea care conduce omenirea. În focul iubirii și fierul cel mai tare se îndoaie. (Mahatma
Gandhi)
sâmbătă, 11 februarie 2012
-Tu-
Mai mult de toate drumurile mele duc la
tine.
Te-ai lipit în vene
Și curgi deodată
cu serotonina.
Alerg contra mea -
Învăț să nu mai
respir
(și totuși)
Jumătate din respirația mea îți aparține,
C.И.
miercuri, 8 februarie 2012
De-a Adam şi Eva
Motto: “Oricât
mă otravesti cu sângele tău
mor de sete
agonizez
imunizat de perla
scoicii tale…”
(„Otrava”-Viorel Zegheru)
Agonizez între Mine şi Eu
otrăvindu-mă
cu propria-mi umbră
alungându-mă,
căutându-te.
*
*
Ne jucam
de-a Adam şi Eva
şi pentru un gând, cred că te ştiu –
ştiu de la început că o să pierd.
Agonizez în rugăciune,
inhalând şoaptele
ce-mi zdrobesc numele
atât de angelic.
Agonizez scrijelind în tine
fiinţa mea,
iar sufletul-mi
curge culoare.
*
*
Agonizez
din viaţă-n viaţă
alungându-mă –
negăsindu-te!
duminică, 5 februarie 2012
joi, 2 februarie 2012
Numele pierdut prin vieţi comune
...
Inimă, intruşi, imens...
...
Nisip, nod, n-am...
...
Vin, vapor, vijelie...
...
Elefanţii, elicoptere, emoţie...
...
Nade, nimic, neştiut...
...
Trecut, trist, telepatic...
...
Arbore, atlas, astigmatism...
Am obosit.
Am obosit să mă nasc, să mă îndes în
pielea ce mă strânge, să xeroxez zâmbete, să îmbrăţişez particule, să îmi sorb
gândurile, să sap imagini, să alerg umbre, să găuresc aureole, să înnoptez în
mine, să iubesc bacterii, să scrijelesc marea, să mă plastifiez, să golesc
timpul, să te sting între cuvinte, să fabric tăcere, să fiu ceilalţi, să uit
aerul, să pierd şi să câştig în acelaşi sens, să strâng risipind, să îmi
strivesc văzul, să mă zbat prin prelungiri osoase, să am inima şi inelarul în
afară, să mi se scurgă pigmentul, să bănuiesc existenţa lui Dumnezeu, să mă
cert cu virgulele, să fac scufundări în absurd, să împuşc vise, să nu ştiu.
Mi-a rămas nealterată doar raţiunea de
a fi om.
... Restul
de azi: o altă viaţă de trăit...
luni, 30 ianuarie 2012
Imagine
Pupila-n
cercuri concentrice
serigrafiază
rapsodia.
Gânduri spongioase îmi
cutremură umorile.
Creionul topeşte dorinţa,
absorbind-o.
Cântecul adoarme
aşteptând.
Devin
o imagine moartă,
o
fotografie sepia a gândului sângerând.
vineri, 27 ianuarie 2012
Samsara
Sunt
claustrofoba fericirii
cu o
singură şansă de a fi altcineva.
Pe
mâinile reci
port
motivul floral,
bizarul – apus tranşat.
Devin
agorafobă
când
aerul se umple de tine.
miercuri, 25 ianuarie 2012
Pete oarbe
În
visul din salină
păream
om
şi
degetele îmi creşteau,
ochii
mi se deschideau
numai
în amurg;
toate
pentru
a-ţi descifra trupul.
Se
făcea că sunt om şi esti om
şi că
universul, murindu-ne
când
în mâna dreaptă,
când
în mâna stângă,
putea fi uşor întors în
foc.
Se
făcea,
în
visul din salină,
că ne
iubeam –
eu sub
pământ, tu de nicăieri;
eu
carne, tu viaţă;
eu
clipă, tu nemurire;
eu şi
tu...
luni, 23 ianuarie 2012
Hello World
prima silabă se îndepărtează deja în trecut. ( Wislawa Szymborska)
Dum spiro, spero
Motto: “Scriu şi eu, de atâtea ori, cuvântul
trebuie,
dar
adresându-mi-l numai mie.”
(“Ocheanul întors” - Radu Petrescu)
În
oglindă toate secundele albastre, toate retinele murdare, toate piesele neavute
la şah, toate genele de dor, toate
buzele pecetluite, toate privirile încrustate, toate, toate... îmi spun că nu m-am învăţat cum să nu te
ascult – tu m-ai învăţat cum să nu fiu, iar eu nu voiam să ştiu decât luna şi
parfumul.
La
poarta sufletului vreau să mă perpetuez spiritual în mine, în mine şi în mine;
mă sting ca un sunet într-o lentilă de contact.
În
altă direcţie, “e în mine un personaj” care stă în
mijlocul acestui suflet înlănţuit (pe care nu-l pot numi decât
Birkenau-Auschwitz) şi mă incriptează :
Un singur target: cine
sunt?
Acesta este un bancomat vechi model nou.
Vă rugăm a vă introduce cu banda magnetică în dreapta
jos!
Un singur bancomat cu
un singur buton: sufletul,
un singur suflet cu pin
variabil,
un singur pin (aproape
valid) ce mă roagă să mă solicit...
**** se procesează****
Un singur sold a cărui
interogare este indisponibilă.
M-am trezit de una
singură tastându-mă…
… EROARE!!!
Vă rugăm să vă mai naşteţi o dată!
Vis miop
Eram cu prietenii
desenam cu degetul pe masa udă o ancoră
necunoscută,
care mă străpungea şerpuind
- printre coaste - în creier.
Ancora asta, adusă în retina murdară
de degetul vârât în eternitate,
putea să tulbure orice secundă.
Spastic, îmi crescuse pe spate
şi mă făcea să simt o sete cumplită de uscat.
(ex silentio);
prietenii ăştia-morfem
îmi făceau venele să se înnoade
şi gândul să urle în alte emisfere.
Toate cuvintele-mi păreau fotografii sepia
încolţite de ochi miopi.
Mi-am scos
degetele în ploaia nearticulată
ştiind că nu mai pot desena ancore;
aşteptam să-mi planteze Dumnezeu indicatoare către fericire.
Porţie din mine
A mai trecut o secundă
albastră
şi-am întors minutul pe
loc.
E ora în care mă zbat
s-ajung
prin prelungiri osoase
la păcatul care-mi zâmbeşte
prin degete
în umbre mincinoase.
Ştiu că nicio zi nu e
nemuritoare –
e săptămâna în care comunic
nonverbal,
e luna
târzie
a
anului trecut –
porţie
din mine !
Pas
N-am nimic mai bun
decât pe mine însămi:
să pierd şi să câştig în
acelaşi sens,
să arunc şi să aduc înapoi,
să cer şi să dau răbdătoare
timpul
pas cu pas
fără-ncetare
înainte
înapoi
pas în
doi;
să strâng risipind,
neştiind cum să pierd...
Şah mat
Stinge lumina!
Aşterne-mă pe alb
M-am sfărâmat oare în clipe –
Argumentarea sinelui
Sinele mă va scălda în mori de
ceaţă,
când ochii mei vor rupe-n raze
timpul domestic.
Te-mbraţişez
aliniindu-ţi
particulele-n
zbor
mărunt.
Sparg balonul cu heliu –
tu-ţi acoperi urechile să
n-auzi.
Nu
ne
putem
contopi,
iar de-am
comunica
dincolo de
existenţa ce ne-a fost hărăzită
n-aş mai şti,
n-aş mai şti să cred
în baloane cu heliu...
duminică, 22 ianuarie 2012
Din lumea butoanelor care (nu) cuvântă
Motto: Culmea tehnologiei? Să ai lift şi
să urci pe scări ca să
nu-l uzezi.
Ştiu că toţi ne băgăm
picioarele în tehnologie, cu precădere în liftul din Leu (Corp A, Facultatea de
Electronică, Telecominicaţii şi
Tehnologia Informaţiei). De-a alan-dala-butoneala (butonul ăsta ce face? dar ăsta?)
oricui îi place să se joace, dar nu când eşti în întârziere. Geniul ăsta al
punctualităţii (vei ajunge la fix… după ce a început cursul) e cel care ne
aminteşte zilnic de ce iubim limba română: înjurăturile cu iz tehnologic n-au
fost niciodată mai organizate ca astăzi.
Din extrasele matematice ale liftului:
- Vă simţiţi norocos? Atunci trebuie să
mergeţi la subsol! Apăsaţi 1,
2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, dar, vă rog, cu băgare de (în) seamă.
- Pentru a ajunge la
oricare dintre etaje, aveţi răbdare – dacă aţi apăsat butonul prea târziu,
veţi aştepta să ajungeţi (după ce veţi fi urcat până la etajul 8
şi vă veţi fi întors la parter).
- Regulamentul de bună funcţionare a
liftului prevede că minorii sub 14 ani nu au voie să folosească
liftul fără un adult – reguli stupide – Liftul-ştie-tot se opreşte şi la 2
dacă apăsaţi 3 înainte de a ajunge liftul la 2, precum se va opri şi la 4
dacă apăsaţi 8 înainte de a ajunge la etajul 5.
- Aţi rămas blocaţi în lift? Nu e loc să
vă faceţi probleme: profesorii vă sfătuiesc să va rugaţi (nu aş fi putut
înţelege de ce să mă rog, până n-am aflat ce atitudine iau paznicii),
paznicii se sfatuiesc între ei „Au
rămas nişte fete blocate în lift între etajele 5 şi 6.”, „Ei, stai liniştit,
că au un număr de telefon înauntru”, inginerul
TESA ne sfătuieşte să nu intrăm în panică – poate fi şi mai rău (lifturile
sunt superuzate şi şi-au depăşit de mult timp durata de viaţă).
- Vă gândeaţi cumva
că infrastructura universitară se va moderniza? În cazul acesta, vă
gândeaţi cam mult. Bineînţeles că lifturile construite in 1976 vor fi
modernizate – se vor schimba cablurile de tracţiune şi contactorii
telemecanici, conform unui raport din 17.10.2011 al Biroului Tehnic
din Universitatea Politehnică Bucureşti, de care corpul în care
sălăşluiesc lifturile aparţine. Taxele de modernizare pentru
lifturile 1 şi 3 (de 2 nimeni nu se preocupă, e decedat cu acte din 2007)
se ridică la aproximativ 3800 de lei fără TVA şi manoperă.
- Să nu vă puneţi niciodată întrebarea Funcţionează cum trebuie? Este evident acest lucru! În
plus, de ce ar semna inginerii rapoarte de revizie tehnică care afirmă că
lifturile şi-au depăşit durata de viaţă, au scurgeri de ulei şi au ajuns
la maximum de uzură admis, iar apoi, în punctul imediat următor, că
funcţionează conform standardelor ISCIR; dacă n-ar fi aşa?
- V-aţi luat ceva de la automat? Atunci
fuga în lift. Mergeţi puţin aplecat peste paharul cu ceva fierbinte şi
intraţi în lift, dacă apucaţi. Liftul simte lipsa afecţiunii – o
îmbrăţişare ca la mama acasă e binevenită, nu? Mai ales când văsaţi
paharul pe dumneavoastră. Dacă nu primiţi îmbrăţişarea, nu vă
întristaţi! Veţi simţi căldura interioară oricum la etajul la care doriţi
să ajungeţi. Aveţi grijă totuşi cum ţineţi paharul şi nu vă înroşiţi la
faţă.
- Faze amuzante în lift? Da, da, da! Face
liftul destule, să nu cumva să vă vină vreo idee!
Hai să ne plimbăm
cu liftul, panoul (de butoane) să ne ducă la subsol, împreună să cunoaştem
infinitul, când aşteptăm răspuns prin telefon!
joi, 5 ianuarie 2012
Numele meu este Sisif
Motto: “Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns
spre
a umple un suflet omenesc.”
(“Mitul lui Sisif”-
Albert Camus)
Dacă m-aş împiedica...
şi m-aş opri să-mi contemplu efortul... Albert Camus mi-ar şopti în urechea
dreaptă că “adevărurile zdrobitoare pier atunci când sunt cunoscute”, iar în urechea stângă “nu există soare fără umbră şi trebuie să cunoaştem şi noaptea”. În oglinda din interiorul meu, sunt “mai puternică decât
stânca” mea...dar urechile...urechile...
Luni: împing
bolovanul cunoaşterii. Chiar dacă sunt atentă, bolovanul e calcaros şi se
sfărâmă sub degetele minţii. Tragedia mea este că, din cele două şanse pe care
le pot avea, niciuna nu-mi asigură reuşita: ori stagnez şi aştept ca piatra să
se mărească şi să se şlefuiască de la sine; ori o împing, deteriorând-o, dar
acumulând altceva la coborâre.
Marţi: mi se rezervă
bolovanul creaţiei. E mic şi deformat şi chiar de mi-ar plăcea să-l iau la
subraţ şi să urc agale cu el, îl împing. Trudesc.
De când tot vreau s-ajung în vârf n-am făcut decât un pas.
Miercuri: împing
bolovanul de sticlă al viciilor, minciunii, orgoliului, neîncrederii. Dorinţa
mea nu e să-l urc în vârful muntelui, ci să-l ascund undeva şi să fug. Primesc
ajutor, dar nu-i suficient. Rămân cu speranţa că viaţa e un moment al
încercărilor...
Joi: re-împing
bolovanul străvechi. Acelaşi pe care şi părinţii şi bunicii mei l-au împins. E
ziua în care port un stigmat împotriva voinţei şi concepţiilor mele, e ziua în
care împing un bolovan doar de dragul altora, e ziua în care muncesc pentru că
aşa trebuie. Cândva, când voi putea să-mi făuresc o lume a mea într-un bolovan,
cel pe care-l împing azi nu-şi va mai avea zi.
Vineri: împing
bolovanul iubirii. E cel pe care-l rostogolesc cu un ochi plângând şi cu
celălalt râzând, cu raţiunea spunându-mi “nu” şi sufletul spunându-mi “da”. E singurul bolovan care
niciodată nu se opreşte din rostogolit şi singurul care, de-aş vrea să-i dau drumul
să coboare, nu s-ar duce.
Sâmbătă: împing
bolovanul credinţei. E cel mai mare şi cel mai greu. Fiecare răsuflare a mea se
contopeşte-n efort. Nu reuşesc să-l urnesc decât atunci când mă rog stăruitor
şi-mi eliberez mintea de orice alte constrângeri.
Duminică: meditez la
toţi bolovanii pe care-i re-împing spiritual, fiindcă fizic, în desacralizarea
fiinţei mele, singurul bolovan pe care-l împing este cel a propriului trup.
Şi: “Toata bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stânca
lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îşi contemplă chinul, face
să amuţească toţi idolii.” – urechea dreaptă...urechea stângă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)