Eram cu prietenii
desenam cu degetul pe masa udă o ancoră
necunoscută,
care mă străpungea şerpuind
- printre coaste - în creier.
Ancora asta, adusă în retina murdară
de degetul vârât în eternitate,
putea să tulbure orice secundă.
Spastic, îmi crescuse pe spate
şi mă făcea să simt o sete cumplită de uscat.
(ex silentio);
prietenii ăştia-morfem
îmi făceau venele să se înnoade
şi gândul să urle în alte emisfere.
Toate cuvintele-mi păreau fotografii sepia
încolţite de ochi miopi.
Mi-am scos
degetele în ploaia nearticulată
ştiind că nu mai pot desena ancore;
aşteptam să-mi planteze Dumnezeu indicatoare către fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu