Numele meu este Sisif

Motto:   “Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre

 a umple un suflet omenesc.”

   (“Mitul lui Sisif”- Albert Camus)

            Dacă m-aş împiedica... şi m-aş opri să-mi contemplu efortul... Albert Camus mi-ar şopti în urechea dreaptă că “adevărurile zdrobitoare pier atunci când sunt cunoscute”, iar în urechea stângă “nu există soare fără umbră şi trebuie să cunoaştem şi noaptea”. În oglinda din interiorul meu, sunt “mai puternică decât stânca” mea...dar urechile...urechile...

Luni: împing bolovanul cunoaşterii. Chiar dacă sunt atentă, bolovanul e calcaros şi se sfărâmă sub degetele minţii. Tragedia mea este că, din cele două şanse pe care le pot avea, niciuna nu-mi asigură reuşita: ori stagnez şi aştept ca piatra să se mărească şi să se şlefuiască de la sine; ori o împing, deteriorând-o, dar acumulând altceva la coborâre.

Marţi: mi se rezervă bolovanul creaţiei. E mic şi deformat şi chiar de mi-ar plăcea să-l iau la subraţ şi să urc agale cu el, îl împing. Trudesc. De când tot vreau s-ajung în vârf n-am făcut decât un pas.

Miercuri: împing bolovanul de sticlă al viciilor, minciunii, orgoliului, neîncrederii. Dorinţa mea nu e să-l urc în vârful muntelui, ci să-l ascund undeva şi să fug. Primesc ajutor, dar nu-i suficient. Rămân cu speranţa că viaţa e un moment al încercărilor...

Joi: re-împing bolovanul străvechi. Acelaşi pe care şi părinţii şi bunicii mei l-au împins. E ziua în care port un stigmat împotriva voinţei şi concepţiilor mele, e ziua în care împing un bolovan doar de dragul altora, e ziua în care muncesc pentru că aşa trebuie. Cândva, când voi putea să-mi făuresc o lume a mea într-un bolovan, cel pe care-l împing azi nu-şi va mai avea zi.

Vineri: împing bolovanul iubirii. E cel pe care-l rostogolesc cu un ochi plângând şi cu celălalt râzând, cu raţiunea spunându-mi “nu” şi sufletul spunându-mi “da”. E singurul bolovan care niciodată nu se opreşte din rostogolit şi singurul care, de-aş vrea să-i dau drumul să coboare, nu s-ar duce.

Sâmbătă: împing bolovanul credinţei. E cel mai mare şi cel mai greu. Fiecare răsuflare a mea se contopeşte-n efort. Nu reuşesc să-l urnesc decât atunci când mă rog stăruitor şi-mi eliberez mintea de orice alte constrângeri.

Duminică: meditez la toţi bolovanii pe care-i re-împing spiritual, fiindcă fizic, în desacralizarea fiinţei mele, singurul bolovan pe care-l împing este cel a propriului trup.

Şi: “Toata bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii.” –  urechea dreaptă...urechea stângă...