Alergăm de-a-ndoaselea
în instantanee rupte de suflu,
împiedicându-ne de variabile aletorii.
Astea sunt clipe ce nu ne (mai) folosesc –
fiecare-și zămislește o lume a lui în care alfabetul nu
începe azi.
De aici și până acolo
unde nu mai știm
e un spațiu în care nu
mai simt,
aici ochii își cântă
monocrom tăcerea;
aceeași tăcere pe
care nici măcar simțurile tale n-ar
cunoaște-o.
Nu-i așa, că de am avea mai puține clipe
am fi, poate, ceva mai fericiți?
P.S. Suntem totdeauna în căutarea eternului în altă parte decât aici; totdeauna ne îndreptăm ochii minții spre alte lucruri decât spre situația prezentă, spre aparența prezentă; sau, mai ales, suntem în așteptarea morții ca și cum n-am muri și reînvia în fiecare clipă. În fiecare clipă ni se oferă o viață nouă. Astăzi, acuma, îndată e singurul lucru ce ne stă la îndemână. (Andre Maurois)